Amintiri din New York

Pentru că astăzi americanii comemorează tragicul eveniment de la 11 septembrie 2001, aș vrea să împărtășesc ceva foarte special cu voi.

Poate cea mai impresionantă și emoționantă fotografie pe care am făcut-o acum mai bine de un an, în New York, pe locul unde au stat turnurile gemene.

Am avut pe 1 decembrie 2016 o zi întreagă de petrecut în New York. Urma să particip la WordCamp US in Philadelphia și, cum ajunsesem cu 2 zile înainte, am decis să urc în tren la 6 dimineața, să merg la New York, să petrec toată ziua de 1 decembrie acolo și să revin cu trenul de 23:45 la Philadelphia.

Parte din plan era să lansez lamultianiromania.ro de acolo, din Times Square, ceea ce s-a și întâmplat. Dar să revin.

Așadar, dis-de-dimineață, pe 1 decembrie 2016, am fost la gară în Philadelphia, de unde am luat trenul spre New York. Durata anunțată a călătoriei este de 55 minute, dar am ajuns cam în 45.

M-am plimbat de unul singur prin oraș, pe jos, cu metroul, cu Uber… cu de toate. Dar cel mai mult pe jos. Este o experiență greu de descris în cuvinte, să ”iei New York la pas”.

Am văzut multe locuri și clădiri frumoase. Dar îmi doream neapărat să ajung pe locul unde fuseseră turnurile gemene, locul unde atâția oameni au murit. Pe degeaba, dacă mă întrebați pe mine, dar nu voi intra astăzi în teoria conspirației 9/11.

Ce mi-a atras atenția imediat, de cum am ajuns la zona memorialului 9/11 a fost tăcerea tuturor celor care erau acolo, indiferent de vârstă. Auzeai, șușotind în surdină, doar vocile ghizilor, care, cu microfoanele aproape înfipte în gură, povesteau mini-grupulețelor de turiști despre grozăvia acelor ore și nu cred că am numarat mai mult de vreo 10 persoane, din câteva sute care erau de fașă, fără lacrimi în ochi.

Am făcut câteva fotografii și m-am apropiat de locul în care au fost cei doi zgârie-nori, acum transformat în două piscine imense, în care se revarsă câte o cascadă artificială. Pe marginea lor, tăiate în plăci mari de oțel, se află numele victimelor care au murit la fața locului. Angajații muzeului pun câte un trandafir alb peste numele fiecăruia, la aniversarea zilei lor de naștere.

Ei bine în acest cadru, l-am observat pe el. Pe Todd. 42 de ani, angajat al muzeului. ”Treaba” lui era ca, din 3 in 3 ore, să lustruiască aceste balustrade din oțel, respectiv fiecare decupaj cu numele victimelor, pentru ca nu cumva vreunul din nume să se murdărească de praf sau alte lucruri. Mi-a spus că dimineața, când începe munca, era cel mai greu, pentru că se depune multă murdărie peste noapte.

Înainte să-l abordez, l-am urmărit atent cam două ore, până când a terminat de lustruit toate numele, apoi și-a făcut semnul crucii (n-aș știi să spun dacă dupa rit ortodox sau catolic) și și-a desfăcut din rucsac un sandvici, cu un termos alături, probabil cu cafea.

Uitându-mă în seara aceea peste fotografiile făcute peste zi, am decis că aceasta pe care v-o prezint era cea mai impresionantă pe care am făcut-o vreodată. Și acum, după aproape un an, deși viața m-a purtat prin multe țări și locuri superbe, pot spune la fel. Niciuna din fotografiile mele nu mă face să simt ce simt când o privesc pe aceasta:

Și nu doar că o privesc, ci adaug emoțiile din ziua aceea și discuția cu el.

Indiferent ce simțim față de americani, indiferent de teatrele și scenariile posibile din spatele acestui cumplit eveniment, dăruirea și respectul pe care le-am văzut la acest om simplu m-au făcut să îmi amintesc că această țară este unde este acum pentru că, în primul rând, oamenii își văd nu doar de treabă, ci de treaba lor. Și o fac cu seriozitate și dăruire.

Poate ceva ce ar trebui să învățăm și noi.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.